E obositor. Am obosit sa mai tip. Si sa tac. E deopotriva de obositor. Nici mana nu mi-o recunosc. Cate impreunari de degete, cate jocuri de palme. Nu poti fi fericit pana nu ajungi la final. Fericirea e atunci cand ai ajuns impacat cu toate, cu totul. Ai fi pregatit sa iti privesti acum moartea in ochi?
Sunt aproape sigura ca nebunia nu e un lucru asa rau cum il privesc altii. Asta nu inseamna ca e vreun noroc. Inseamna ca e al naibii de greu de carat in spate, si ai vrea sa ti-o vada cineva, si sa te judece, si sa o opreasca.E ca si cum ai fi condamnat sa traiesti clipa de clipa cu o oglinda in fata ta, si in fata gandurilor tale, si a sufletului tau, si ...si...! Sa te vad tu cat te suporti inaintea ta!...si ii judeci pe altii ca nu o mai pot face...Macar ei au dreptul la alegere, macar ei se pot intoarce cu spatele pentru a se indeparta. Dar tu ce poti face atunci cand nimic din tine nu te-ar mai tine langa tine?!
Culorile nu au gust, au cel mult nevoie... pana la urma cu ce te afecteaza faptul ca eu ma simt frumoasa asa?! Ti-ai asumat un risc atunci cand ai incercat sa te definesti prin mine.
Cand ai facut ultima data un lucru pentru ca asa ai simtit?! Si nu pentru ca asa trebuie, pentru ca asa se face, pentru ca asa se cuvine... hai sa vedem daca reusesc sa ajung nicaieri cu atitudinea asta. Culorile au gustul amintirilor, si poate gustul plusului de maci in care am adormit in prima noapte tarzie. Si am refuzat sa imi iau asternutul dupa mine cand m-am trezit, convinsa fiind ca ma voi intoarce mereu acolo.
Cred ca nici nu ma trezisem, de vreme ce nu am unde sa ma intorc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu